Pe scara mea, la eajul 2, stau domnul si doamna Rusu. Au peste 70 de ani si sunt singuri. Intotdeauna au fost. La ei in casă nu intra aproape nimeni, nu au copii, nici nepoţi şi nici prieteni care să-i viziteze. Doar acum vreo 15 ani, mai aparea cate o tânără pe scară, intrebând la ce etaj stă doamna profesoară.
Doamna Rusu a fos profesoară la un liceu de aici de la noi. O femeie mică, slabă, cu părul alb, perfect drept, până la umeri. Era foarte ok ca om şi ca profesor, de aceea o mai şi vizitau eleve, in primii ani de la pensionare. N-am făcut liceul ăla, dar ştiu cum era pentru că am făcut câteva luni meditaţie la geografie cu ea. Când nu era domnul Rusu acasă, intreba de câteva ori, când sunam la uşă... "cine e?" După ce se uita secunde bune pe vizor, desfăcea cu cheia si deshidea uşa, dar blocată de lanţ. Abia atunci, asigurându-se că sunt eu, imi deschidea si lanţul. Se scuza zâmbind... mereu zâmbea... şi imi spunea jenată că ii e frică singură acasă. Când
Intr-o vreme in care romantismul se reduce doar la emoticoanele de pe messenger sau comentariile pe blog si la plimbarile cu noua masina pe Valea Prahovei sau cu low-costul prin Europa, mai exista si romantici demodati care fac gesturi pe care fetele din generatia hi5 le-ar privi cu sila. Imi inchipui cateva specimene care daca ar gasi asa ceva, ar ridica coltul buzii de sus si ar indeparta delicat flaorea, cu doua degete, ca pe un fir de par gasit in chifteaua de la Mec.
Am surprins gestul asta la mine in fata blocului. Se pare ca vecina mea are un admirator secret in cartier, care traieste intr-o alta lume.
- Da?! - Alo! Buna. Ce faci? - Eii... Bine, gagico! Mi-a fost dor de tine! Unde n-aiba ai fost 2 zile? Un telefon nu ai dat! - A… N-am avut timp, Visule! - N-ai avut timp?! Hai, ma… cum sa n-ai timp sa dai un telefon?! Nu exista “n-am avut timp sa te sun”! Trebuia sa suni, ce naiba… am asteptat ca disperatul. - Hai, ma, Visule!.. Nu ma mai freca si tu, ca si-asa sunt eu suparata! Nu vezi ca abia mai vorbesc?! Abia am putut sa te sun si acum. Nu pot sa stau mult si trebuie sa-ti zic ceva neaparat. - Las’ ca-mi zici mai incolo… Esti bine? Pari trista… Ti-a fost dor de mine? A? Ti-a cam fost, stiu… hai zi! - Mi-a fost, ma… cum sa nu-mi fie? Numai la tine m-am gandit. - He he he, stiam io. Ma mai gandeam eu aiurea, dar in sinea mea stiam ca nu mai poti fara mine. Am stat numai acasa, sa mor io… numai langa javra asta de telefon. Nici macar un tzar n-ai dat… ai fost cu ai tai, este? Banuiam io… - Chiar n-am putut, pe cuvant! Nici acum nu pot sa vorbesc prea mult, abia am prins doua minute libere. Tre sa-ti spun ceva. Nu stiu cum o sa fac, nu stiu ce-o sa zici, dar nu mai pot, tre sa-ti zic. - Ce sa-mi zici? Ceva important? Ehee… am eu ceva si mai important. Cu adevarat socant, chiar! Iti zic io, dar sa vezi despre ce e vorba, atunci sa te tii… Ha, ha , ha… cred ca o sa ramai cu gura cascata. Dar sunt sigur ca n-o sa te superi! - Da’ ce-ai facut? Ce naiba sa vad? Hai ca n-am chef de surprize. Ce-ai facut, zi! - Nu, spune tu prima… nu poate fi mai important decat ce am eu de zis! - Ba poate! Hai, Visule, nu ma mai supara si tu, spune mai repede, n-auzi ca nu mai pot sta? - Binee… Dar sa nu te prind ca faci urat, sa nu te superi, auzi? Stiu ca nu esti de acord cu ce-am facut, ca de un an de zile de cand ne iubim numai cu asta m-ai batut la cap… M-ai amenintat in fel si chip sa nu fac asta, ca te superi. Eh… tocmai am facut-o! Si ma simt extraordinar, desi cu asta aveam cele mai urate cosmaruri… Chiar ma simt bine si nu regret! - Da’ zi, ma, odata… ce-i? - Nu ghicesti, a? Ha ha ha… Dintr-a 9-a ma tin asa, de 5 ani nici nu vroiam sa aud altceva, dar uite ca azi, peste noapte, am facut-o! Sunt fericit ca am facut-o, si sunt fericit ca te aud, nu mai pot de fericire, bai! - Spune, ma, ce… ca ma enervezi, rau, sa stii! - M-am tuns, Pietricico! M-am tuns!
Stateam zilele trecute pe o terasa in Vama, la orele pranzului. Important de precizat... eram cu prietena, nu bausem nimic, si cred... cred, ca de asta nu poti fi niciodata sigur... eram in deplinatatea facultatilor emotionale. Asteptand sa ni se aduca pranzul, priveam plictisit si obosit terasa, cu oamenii care o populau, mai toti linistiti, contempland marea linistita, intr-o dupa-amiaza caniculara. Peste tot perechi de tineri, unii chiar tineri... altii mai peste 30. La masa alaturata, 3 fete, trecute bine de 30 de ani. Discutau preocupate treburi imporatante, banuiesc, dupa expresia fetelor. Doua dintre ele ii explicau unei a treia, mai plinuta, cam cum sta treaba cu viata. Dincolo de ele, doi pustani timizi cu trei fete de varsta lor, maxim 20 de ani, taceau. Baietii nu ridicau capul din masa, iar fetele priveau melancolice marea. In rest cupluri si gasti populau terasa, extrem de linistita si placuta la ora aia, mai ales ca se auzea in surdina muzica lejera, de calitate. Inspectam cu privirea toate mesele si ma gandeam cu surprindere, cum se face, ca la atatea mese nu era nicio fata cat de cat atragatoare. Parca se adunasera toate fetele fara farmec in terasa aia atat de linistita. Nu stiu de ce ma interesa treaba asta, cred ca noi baietii avem nevoie uneori de incurajari de genul asta… sa stim ca fata cu care suntem e peste altele ca frumusete sau farmec. Si tot cautand cu privirea chipurile fetelor, defapt cautand in zadar ceva interesant la ele, unele fiind chiar uratele, din boxe incepe sa se auda usor, o melodie pe care o stiam, dar la care n-am fost atent niciodata, probabil si din cauza compozitorului ei, Florin Chilian, care nu-mi e deloc simpatic, nici fizic si nici in ceea ce priveste vocea sa.
Inca de la primele acorduri ale piesei, la care nu stiu de ce, probabil din plictiseala si melancolie, eram atent pentru prima data, mi se paru ceva ciudat, ca mi se sichimba starea de letargie. Am simtit cum mi se ridica un pic sprancenele, ca si cand esti foarte atent la ceva sau esti surprins placut si am inceput sa ma zagaiesc iar la mese, catre acele fete de care ma miram mai devreme.
Dupa cateva zile ploioase si urate ca o apa tulbure, am zarit pe strada, cu putin inainte de craparea negurei si mijirea razelor de primavera, o pereche... Desi vad zilnic perechi pe strada asta, in capatul ei fiind un liceu, pot spune ca e de departe cel mai frumos cuplu pe care l-am intalnit in cele 10 000 de drumuri pe care le-am facut pe aici. Nu sunt genul care sa spuna despre oameni ca-s frunosi, pentru mine acest epitet fiind complimentul suprem pe care l-as putea face. Pana cum cativa ani treceau numeroase perechi de tineri zambitori, in sus si-n jos pe aceasta strada plina de plopi inalti. De la puful de plopi ce impanzea strada in mai, pana la umbra deasa ce o acoperea in zilele toride… si de la covorul de frunze aspre, ce frematau zgomotos sub picioare toamna, pana la suieratul sinistru al crivatului printre crengile dese si goale… strada asta intotdeauna a foast plina de viata, de suflu tanar si rasete de copii. Azi era un pic cam straniu. E pustie si mohorata. Plopii nu mai sunt, au ramas doar trunchiurile ciopartite, amenintate de arogantele borduri, aceste copile din flori ale edililor oraselor. Si aceasta pereche… de batrani amarati tinandu-se de mana. Discutau mult si calm. Pareau fericiti. Fara sepcute trandy, fara ochelari de soare sau posete imense, ca liceenii neinteresati de primavara, care acum se taraie in masini scumpe spre scoala, iar noaptea isi umfla piepturile, accelerand in linie drepta. Au asfalt nou, nu le trebuie plopi.
Visul copilariei mele a fost sa am si eu bicicleta! Doamne cat imi doream! Si cand am implinit vreo 8 ani mi-a cumparat tata o bicicleta, d'aia mai mica decat Pegasul. A luat-o de la Radu a lu' nea Traian pe o lada de Gambrinus rece si una de Zmeurata. Era albaaa... la mana a 2-a, dar era a mea!!! Eram fermecat, nu mai mancam, nu mai dormeam. A doua zi, dupa ce mi-am rupt curu' ore intergi pe saua aia tocita... am lasat bicicleta trantita la pamant in fata curtii si m-am dus pana in casa.
Lume gramada pe strada... revin, ies din curte sa incalec iar bicicleta alba... brusc m-am terzit in genunchi urland si nentelegand ce s-a intamplat cu bicla. Toti radeau in timp ce mie imi iesea sufletul afara cu tot cu lacrimi. Bicicleta mea fusese calcata cu tractorul de Nelu a lu' Botosu... era gata... turtita ca o foaie de ceapa. Era afis... Doamne, se lipise de pamantul ala uscat, era acoperita de tarana! Betivul a privit nepasator prin geamul din spatele tractorului.
- Da?!