"Rad si plang si te strig delirand... e soare, e ploaie, e cald si e vant..

 Din somn ma trezesc si tresar speriat... dar nu-i nimic, doar am visat."


Nici nu-si dadea seama daca canta cu voce tare sau doar in gand. Oricum buzele nu i se mai miscau, doar picioarele greoaie il faceau sa spere ca inca mai rezizta. Cu fiecare pas simtea cum i se sfasie muschii de deasupra genunchilor, in rest, talpile nici nu-l mai interesau, parca se miscau singure cu tot cu bocancii scortosi si ciorapii de lana, facuti de aia batrana. Era senzatia aia de nimic... Nici fericire, nici tristete, nici foame, nici sete… Nu mai gandesti nimic, nu mai simti nimic, nici frig nici durere, nu mai stii de e noapte sau zi, nici macar incotro te indrepti... Cu greu mai constientiza ce avea de gand sa faca: "Unde dracu vroiam sa ajung?".

Tarandu-se mai mult lipit de peretele inghetat, se impiedica de ceva si cazu... Nu brusc... ii se paru ca trecura secunde bune pana simti zapada intrandu-i in nari... Secundele mute s-au spart, dintr-o data, in mii de zgomote inalte, suieratul viscolului coborat dintre stanci, trezindu-l destul de greu. Stia ca e ultima clipa constienta... deja incepu sa simta frigul si vantul peste obraji. Ciudat, dar asta i se parea un semn bun, iar faptul ca nu-si dadea inca seama daca e zi sau noapte nici nu il mai interesa... oricum nu vedea nimic, stia doar unde ar trebui sa se afle... spre cel mai inalt si periculos varf al masivului.

Continuarea aici... 

Dan, pe numele lui din buletin Daniil, e colegul meu de birou, subalternul meu cum s-ar zice. Are 35 de ani, e licentiat in economie, stie tot ce misca in gestiunea noastra, mai simplu... este foarte destept. Cu toate astea, idiotii din firma il trateaza ca pe un retardat, ca pe un ciudat... ca pe ultimul om. Asta pentru ca Daniil e slab... nu poate refuza niciodata pe nimeni, nu poate contrazice pe nimeni, nu poate ridica vocea, nu poate jigni niciodata, nu poate spune nu. Nu poate uri pe nimeni. Uraste doar mustele si am tinut neaprat sa aflu de ce. Cand era in armata, cateaua unitatii a murit subit, lăsând in urma cativa catei abia fatati. Nu a reusit sa-i hraneasca in niciun fel, fiind foarte mici, asa ca a stat 2 zile langa ei, in canicula, sa-i apere de muste. In zadar... mustele au tabarat pe ei si i-au devorat.

Dan e ecologist... selecteaza deseuri, se hraneste natural, e biciclist... are toate cărţile din lume acasă, nu scapă nicun eveniment cultural din oraş. Daca mototolesc vreo coală de hârtie, sare ca ars, ridicând capul din tastatura.... "Ahh... parcă aud sunetul drujbei tăind încă un copac. Te rog, Bogdane... nu le mai arunca la cos, dă-mi-le mie... le strang eu". La sfărşitul zilei strange toate ciornele şi hârtiile nefolositoare din birou şi le bagă in ghizdanul cu care vine special pentru treaba asta. Le aruncă la un container special in drum spre casă.

Daca nu e cel mai interesant om pe care l-am cunoscut vreodata, atunci cu siguranta este cel mai bun. Bun... de la bunătate. Minte uneori. Minte pentru că nu vrea să fie luat iar in pix, aşa că dacă greşte ceva spune "am uitat". Eu ştiu că minte, pentru că el nu uită nimic niciodată.

A... Mai e ceva ce uraste Dan... Uraste comunistii si in general actuala clasa politica. Se aprinde şi abia il mai poti opri cand aude vreu sofer sau muncitor batut in cap ca lauda comunismul sau pe Iliescu. Aproape ca s-a bucurat cand a aflat zilele trecute de moartea torţionarului Pleşiţă. Susţine grupuri ca Asociaţia 21 Decembrie, Salvati Bucurestiul, Noii Golani, Mai mult verde, Ortodoxia şi in general orice mişcare de protest. M-a rugat insistent sa-i dau o zi de concediu săptamâna trecuta... Participa la actiunea de protest a Asociatiei Salvati Bucurestiul, care protesta in ziua in care ar fi trebuit sa se aprope 54 de PUZ-uri care permiteau construcţii aberante in zone istorice ale capitalei. Apare şi el in filmuleţ, in tricou alb cu diagonala neagră. PUZ-urile n-au fost aprobate, iar a doua  zi, Dan era cel mai fericit... In timp ce ne povestea cu mândrie, primeşte un telefon. "Cum? S-a redeschis şantierul Cathedral Plaza? Tre să dau eu materiale pe şantierul ăsta?"

Mă credeţi că am fost atât de impresionat de momentul ăla, încât l-am şi pozat, ca un idiot, pe Daniil in momentele alea? Imaginea lui e atat de tristă incât mi se pare aiurea sa arăt vreo poză. S-a ridicat şi cu gura aia a lui mare, cu colţutile in jos, şi cu ochii trişti, s-a dus să-şi facă treaba pentru care e platit si batjocorit de colegi si de subalterni. S-a intors şi mi-a aruncat cateva vorbe molcome...

"Bogdane, nu crezi, mă, că ar trebui să-mi dau demisia de onoare?"

Şi când mă miram ca am reuşit să-mi trag două ţepe-n cur in aceeaşi lună, performanţa pe care n-o mai reuşisem demult, iată-mă pocnit brutal şi de a treia! Dupa Păcălici si Nădejdea lui Dorel, am trecut pe nesimţite la greutaţi... Un plonjon în capu' gol.

Ştiu foarte bine să înot, nu-mi aduc aminte la ce vârstă am învăţat, dar v-am spus că m-m născut pe gârlă, aşa ca e foarte probabil să mă fi născut învăţat.  Moartea mea erau săriturile in apă. Aveam in două lacuri diferite doua trambuline de beton, care nu ştiu la ce serveau, dar pentru noi erau mană cereasca. Săream de pe ele in fiecare zi, de la orice inălţime, in orice adâncime, in orice poziţie... în cap, în cur, pe spate, peste cap. Nu mi-a fost niciodată frică. Şi dacă nu mi s-a întâmplat atunci nimic, cum să mi se întâmple taman la 30 de ani?

Ştiţi jocul... Un pachet de cărţi, unde erau perechi, două câte două, imagini cu oameni de diferite nationalitaţi. Un mongolez si o mongoleză, un ungur si o unguroaică, un turc si o turcoaică, un cihnez si o chinezoaică... si cartea fara pereche... păcălici. Se impărţeau la jucători si fiecare tragea de la unul la altul pană facea pereche, iar cel care ramanea cu ultima carte fară pereche, cu Pacalici adica... era prostul satului.

Am fost băiat deştept la viaţa mea (io şi cu Mitică Dragomir), nu am luat ţepe mari aproape niciodată. Cand eram flacău si simţeam şi eu ca mi-a mijit inteligenţa, m-am găsit intr-un inceput de toamnă, să merg cu bunicii mei la tradiţionalul bâlci dintr-o comună dâmboviţeana. Copii de ţărani fiind, mergeam in fiecare an, să ia tataie pastramă, ceapă de apa si arpagic, iar noi să ne dăm in ţiţeici si să ne procurăm tradiţionalele pălării de cauboi si pistoale. Nu mai fusesem de ceva ani şi nu ştiu ce m-a apucat să merg atunci, cand eram cred deja clasa a 10-a. Invăţam deja de un an in Bucureşti şi mă credeam dezgheţat si superior ţăranilor ălora.

O poza facută prin 96 sau 97 si pe care abia acum am vazut-o prima oară... În dormitor la mine, pe maşina de cusut a mamei, trona o minunăţie a vremii... HC 2000, strămoşul PC-ului in România. Eram cam şmecher la vremea aia deţinand aşa ceva. Monitor alb-verde, special pt HC, casetofon special pentru încărcat jocuri, si calcualtorul cu floppy-disc încorporat. Colegii mei de şcoală care-şi luaseră primii "calculator", aveau HC d'ăla vechi, şi-l foloseau direct pe televizor, chinuindu-se sa incarce jocurile de pe casete, in casetofoane d'alea din piaţă, Pavasonik sau SonyA. Eram destul de invidiat pentru "calculatorul" meu. Mama ma obliga sa ţin un mileu rosu pe monitor, sa nu intre praf.

Aici, la butoane, probabil jucand EHI Soccer... vărul meu, Marcel. Abia ii mijise mustaţa. Tocmai s-au facut 8 ani de cand nu mai e. Opt ani. Parcă a fost ieri. Opt ani si incă se mai moare aiurea in spitalele din Romania.

Cand eram pe la vreo 12 ani si citeam "Ciresarii" si Jules Verne, mi-am dat seama ca exista o diferenta clara intre "dorinta" si "vis".  M-era clar ca dorinta este ruda mai saraca si mai putin ambitioasa a visului. Imi puneam dorinte cand suflam in lumanari - sa imi ia tata bicicleta-... sau cand vedeam o stea cazatoare - sa iau zece in teza la mate-, dar cand ma gandeam sa am un vis eram foarte reticent, pentru ca presupunea parca foarte multa responsabilitate. Adica nu vroiam sa para un Vis absolut imposibil, ca n-avea niciuin farmec daca era imposibil de realizat, dar nici nu vroiam sa fie prea la indemana, sa semene cu sora mai mica si mai superficiala, Dorinta. 

M-am gandit destul de serios pana mi-am pus in cap 4 mari vise, pe care le-am numit pompos... "Cele 4 mari vise ale vietii mele". Cred ca am fost influentat in privinta titlului de "Cei 4 mari clasici ai literaturii romane" pe care ii tot aprofundam.  La vremea aia mi se pareau foarte greu de realizat, dar doar asa le puteam acorda onoarea de a se numi Vise. Nu pot spune ca mi-am facut un scop in viata in privinta realizarii acestora, dar ma interesa tot ce era legat de ele, desi pana la vreo 18 ani nu m-am gandit sa ma apuc de vreunul. 

E un subiect mai pentru fatalai, s-ar putea sa nu va pasioneze, dar ma risc, deoarece m-au incercat ceva emotii cand am descoperit oracolul meu din clasa a 8-a prin podul casei parinesti.

De cand ma stiu mi-a placut sa vorbesc despre mine, chiar daca nu o faceam des din cauza timiditatii sau a carentelor evidente pe care le aveam in cea ce priveste comunicarea. Asca ca atunci cand am vazut primele oracole mi s-a parut super tare ideea, numai ca nu prea ajungeam sa scriu in ele, strada noastra fiind foarte izolata, avea destul de putini copii. 

Noi eram clasa a 4-a sau a 5-a cand cei mai mari de a 8-a si-au facut oracole si ieseau cu ele pe ulita sa si le completeze unul altuia.  Noi cascam gura la caietele alea mari studentesti, dar nu erau sub nicio forma interesati sa ni le dea si noua sa scriem in ele. Dupa multe zile mai iesem pe la poarta cu un codru de paine in mana si-l prindeam pe om intr-un moment vulnerabil, vecin cu foametea. Asteptam o milogeala cu "da si mie..." si atacam: "da' imi dai sa-ti compeltez oracolul?".

Niciodata nu mi-a fost rusine sa recunosc ca sunt fiu de tarani, ca bunicii mei au fost alungati de comunisti din satul unde locuiau, Cuca (Cuca Macaii cum o stiti voi, din Valcea) si au ajuns langa Bucuresti, unde chiar au dat cu sapa. Asta a fost, nu m-am ferit niciodata sa recunosc ca m-am nascut pe garla si am dat la randul meu cu sapa. Mi-am luat caterinca gramada in liceu si facultate de la bucuresteni, dar nu m-am cacat pe mine si chiar si in zilele astea, pentru ca am timp liber, merg la parintii mei la curte unde pun mana fara greata pe cazma. Am facut liceul si facultatea in Bucuresti, dar tot locurile unde am copilarit mi-au ramas mai dragi.

Acum vreo luna, aflat cu treaba prin zona respectiva, am pozat casele bunicilor mei din partea mamei, case unde mi-am petrecut o parte din copilarie. Intr-una dintre ele (cea din dreapta) inca mai locuieste bunicul meu de 77 de ani, cu unchiul meu, iar cealalta nu stiu cui apartine acum, dar ambele sunt aproape neschimbate. Cand m-am apropiat de cea din pozele din stanga, care este parasita, mi s-au taiat picioarele. N-o mai vazusem de vreo 18 ani, dar parca era la fel, doar strada era total schimbata. Si vecinii... acum sunt numai vile serioase imprejur. In spatele ambelor case inca mai exista padurea.