Am vazut acu' ceva vreme unul dintre cele mai mişto filme despre fotbal şi am zis sa vă zic şi vouă de el, dar fiind ocupat, n-am apucat. Acum când sa vi-l recomand, am observat ca şi cel mai prost prieten al meu a povestit despre el, parcă citindu-mi părerile. Stiind ca nu se va supăra, o să dau copy-paste de la el de pe blog, că el se pricepe mai bine sa scrie... mai ales despre filme.
„The Damned United” in schimb… Ei bine, „The Damned United” este un film remarcabil din toate punctele de vedere. Cel mai bun fim despre sport facut vreodata… Regizat de Tom Hooper, unul dintre regizorii promitatori ai noului val al cinematografiei britanice si avandu-l in rolul principal pe Michael Sheen, filmul evoca episodul faimos al celor 44 de zile petrecute de Brian Clough la Leeds United, ca manager.
Brian Clough este cel mai galonat antrenor englez al tuturor timpurilor, dupa Bob Paisley, of course… Castigator al Cupei Camponilor Europeni, de doua ori, cu Nottingham Forest, de doua ori campion al Angliei, cu Derby County si cu Nottingham Forest si de alte patru ori castigator al Cupei Ligii, tot cu Forest, Clough a ramas in memoria contemporanilor sai ca un personaj savuros, plin de spirit si plin de spirit si foarte inteligent, un britanic tipic, elegant, serios in munca sa, ironic si usor cinic, imbinand cum numai un englez poate, nonconformismul cu respectul pentru valorile familiei si vocatia profesionala. Michael Sheen reuseste sa surprinda in interpretarea sa toate aceste trasaturi, intr-un rol de exceptie, fara indoiala cea mai reusita prestatie din cariera actorului galez. Alaturi de el, Colm Meaney (Don Reavie), Timothy Spall (Peter Taylor) sau Stephen Graham (Billy Bremner) contribuie la succesul unei pelicule care se anunta ca favorita la titlul de ce mai buna productie britanica a anului 2009.
Pe langa rolul de exceptie al lui Michael Sheen, cel de-al doilea atuu al filmului este veridicitate atmosferei de fotbal de anii 60 excelent reprodusa de Tom Hooper, incepand cu prestatia actorilor din rolurile secundare si a figurantilor, pana la imaginile filmate in jurul si in interiorul fostei arene a lui Derby, Baseball Ground.
Nu in ultimul rand, as evoca mesajul ironic la adresa fotbalului modern pe care il transmite pelicula, alipind imaginii gloriei sportive jucatori netransformati in roboti, care isi beau cafeaua fumand o tigara in vestiar, inainte de meci, platiti cu „astronomica” suma de 300 de lire pe saptamana, sau antrenori care mananca „fish and chips” cu familia si considera un eveniment foarte „fancy” iesitul la restaurant, pe cheltuiala patronului echipei. Urmarind „The Damned United” ai, ca microbist, vorba lui Milica Cioran, un acut sentiment al descompunerii, o nostalgie melancolica despre cat de frumos era fotbalul odata…
|
