La copcă, idiferent că e sau nu lăudată, nu te duci, nene, cu sacul. Nu s-a pricopsit nimei băgând coada-n gârlă, nici măcar prostul poveştilor lui Creangă, ursul păcălit de vulpe. La copcă e un sport extrem, mai ales in apropiere de februarie, când gerul bobotezii s-a mai muiat. Se merge pentru o altfel de relaxare decât cea de la pescuitul obişnuit, acum, ştiindu-se că nu se vor agăţa capturi numeroase. Astfel că se consumă alcool la discreţie, fără oprelişti, se vorbeşte tare, nu mai are nimeni chef de concureţă şi in plus, te simţi chiar extrem, indiferent cât de martalog eşti in viaţa de zi cu zi.

Intotdeauna mi-a plăcut mersul pe apă ingheţată! Iţi dă un sentiment de nesiguranţă nemaipomenit! Să mai simţi cum iţi trosneşte gheaţa sub picioare? Să mai vezi cum ţi se crapă-n faţă? Să se mai rupă cu tine şi să simţi

Din lipsă de meciuri de fotbal, m-am apucat să fac deplasări in ţară la Raliu şi unde mai pui că avem şi coregafie. Aştia care aveţi in jur de 30... mai ştiţi, mă, cum e să pleci doar cu băieţii la drum, către nicăieri, fără cazare, masă la restaurant, fără neveste şi mofturi, fără grătare sau muzică de club? Pentru susţinerea prietenului nostru Talaş, ce s-a aventurat intr-o lume minunată pentru el, ne-am strans 5 hăndrălăi, scăpaţi din ghearele femeilor şi copiilor taman in sfânta zi de sâmbătă. Am plecat cu noaptea in cap spre Covasna - Comandău, pe un frig şi o ninsoare ce pe alţii ii imbia la aventuri în plapumă.

"Rad si plang si te strig delirand... e soare, e ploaie, e cald si e vant..

 Din somn ma trezesc si tresar speriat... dar nu-i nimic, doar am visat."


Nici nu-si dadea seama daca canta cu voce tare sau doar in gand. Oricum buzele nu i se mai miscau, doar picioarele greoaie il faceau sa spere ca inca mai rezizta. Cu fiecare pas simtea cum i se sfasie muschii de deasupra genunchilor, in rest, talpile nici nu-l mai interesau, parca se miscau singure cu tot cu bocancii scortosi si ciorapii de lana, facuti de aia batrana. Era senzatia aia de nimic... Nici fericire, nici tristete, nici foame, nici sete… Nu mai gandesti nimic, nu mai simti nimic, nici frig nici durere, nu mai stii de e noapte sau zi, nici macar incotro te indrepti... Cu greu mai constientiza ce avea de gand sa faca: "Unde dracu vroiam sa ajung?".

Tarandu-se mai mult lipit de peretele inghetat, se impiedica de ceva si cazu... Nu brusc... ii se paru ca trecura secunde bune pana simti zapada intrandu-i in nari... Secundele mute s-au spart, dintr-o data, in mii de zgomote inalte, suieratul viscolului coborat dintre stanci, trezindu-l destul de greu. Stia ca e ultima clipa constienta... deja incepu sa simta frigul si vantul peste obraji. Ciudat, dar asta i se parea un semn bun, iar faptul ca nu-si dadea inca seama daca e zi sau noapte nici nu il mai interesa... oricum nu vedea nimic, stia doar unde ar trebui sa se afle... spre cel mai inalt si periculos varf al masivului.

Continuarea aici... 

Ajunşi in Viena, ne-am gândit că 4 zile pentru visitat e destul de mult, aşa că am hotărât să facem o excursie de o zi la vecinii lor slovaci... la Bratislava. Sunt vreo 70 de km intre ele, cele mai apropiate capitale din lume, şi am mers cu trenul o oră, cu 10 euro de persoană, in acest bilet fiind inclus si transportul comun prin Bratislava. Am fi vrut să mergem cu vaporul, era mai scump şi mai frumos, dar nu circulă iarna.

Nu ma plang ca muncesc mult, dar e oribil... Nu asa vreau sa-mi petrec urmatorii ani, chiar daca imi stric viitorul curului! Nici concediu n-am avut anul asta. M-am ofilit de tot, sa mor eu!

Vă spuneam asta intr-un articol mai vechi, unde il luam un pic adio de la scrisul pe blog. Intre timp a venit vacanţa in care am mai ciupit ceva la scris pe aici, iar imediat după, adica ieri, s-a intamplat brusc inevitabilul. Am renunţat la măreţul meu job, cel pe care nu am putut să-l refuz când tocmai speram să nu mai muncesc niciodată pentru altul. Şi nu că am renunţat... am fost zburat de acolo pur şi simplu. Debarcat, e termenul mai potrivit, deşi oficial mi-am dat demisia... Au incercat să fie buni cu mine... să-mi dea salariu până in martie. Normal că i-am băgat in pizda ma-sii!

Stiam ca nu am cum să stau acolo prea mult, nici pentru banii ăia, pentru că era o mizerie, dar cum am fost nevoit să plec, credeam că se intâmpla doar in filme. Mă rog... dacă m-am băgat

Sâmbătă, pe 23, am plecat spre Buftea, cu portbagajul daciei burduşit de sfertul de porc ce revenea familiei mele.  La prima intersectie importanta din oraş, am paralizat... Nişte civili inarmaţi ne-au făcut semn să oprim. Cred ca aveam ochii beliţi, oricum nu mai beliţi ca ai lui taică-miu. Ne-au dat jos să ne percheziţioneze maşina. 

I-am recunoscut pe caţiva... erau bagabonţii oraşului, cei care işi petreceau zilele mai mult prin cârciumi, piete, la table şi pe strazi. Evident, il ştiau pe tata, dar bolnavi de importanţa momentului ar fi controlat-o şi pe mă-sa sub fustă. Işi dădeau indicaţii unul altuia şi luaseră priviri de Rambo, strangand permanent cu o mâna la piept, armele. Şi-au dat coate când au văzut portbagajul daciei verzi plin de carne proaspătă... cred că le-a trecut prin cap să o şi confişte, dar il ştiau pe tata de băiat serios. Parcă totuşi am auzit ceva de genul... "ia uite, bă, şi la ăsta... noi facem revoluţie şi el taie porcu'! "

N-aveam stare in casă, mă uitam când la televizor, când pe geam şi aşteptam să aud şi eu focuri de armă in oraş, să simt blocul ciuruit de gloanţe, cum vedeam la tv. Imi inchipuiam ce aş face dacă, brusc, geamurile apartamentului ar sări in aer ciuruite de gloanţele teroriştilor. Exersam. Mă aruncam rapid la podea, mă băgam intre canapea şi calorifer, iar apoi mă târam pe coate prin casă, să-l salvez pe frati-miu şi pe ai mei. Nu era nici dracu pe afara, ma benoclam pe gem şi nu era ţipenie de om pe strada, deşi stau fix in centrul oraşului. Mă plictiseam, vroiam mai mult. Auzisem că se trăgea şi la Sibiu, Brasov, Cluj, Tg. Mureş... de ce să nu se tragă şi la mine in Buftea, că e fix lângă Bucureşti? Ah... mi-aş fi dorit atât de mult să se tragă! Am taiat-o de nebun pe afară... imi plăcea mult să mă plimb singur pe străzi, iar acum chiar era ceva inedit. Am luat-o spre "Pâine". Cam in dreptul Alimentarei, unde e Angstul acum, imi apare in cale o duduie voinică, intr-o manta verde ca de război şi cu o armă la piept. Cred că era singură...